Urcând pe culme către Tine Tată
Se prăvălesc de-avalma bolovani
Privirea-mi uneori înceţoşată
Nu Te zăreşte ca şi altădată
Şi mă cuprinde frica de duşmani.
Din care parte a sufletului meu
Se naşte oare atâta teamă?
Care se cuibăreşte adânc mereu,
Mi-aduce-n piept oftatul greu
Şi o povoară ca, de-aramă.
Oricât ar da, stăini sau fraţi, în mine
Oricât m-ar duşmăni oamenii răi
Nu mă lăsa în teamă, spaimă şi ruşine
Ci dă-mi încredere deplină-n Tine
Să nu mă rătăcesc cumva dintre ai Tăi
Când drumul vieţii urcă sinuos,
Şi se-ngustează-ntortocheata cale
Eu mă-nfior, te strig duios
O Doamne! Şi te rog frumos,
Mă ocroteşte cu-aripile Tale!
Tu peste teamă, scrie biruinţă!
Sorbită din căuşul palmei Tale,
Va-nlătura amara neputinţă,
Va întării infima mea credinţă,
Să merg cu sârg pe sinuoasa cale.
Amin
Zalau, martie 2o11
temerile sânt justificate pt. că sânt omenești....Frica de Dumnezeu este binecuvântare Dumnezeiască care ne scutește de multe necazuri.
Har și pace și multe binecuvântări!
O poezie plină de încurajări pentru inimile noastre!
Harul şi pacea Domnului !